vineri, 29 mai 2009

Turul Pietrei Craiului pe biciclete

Bine ne-am regasit sa depanam amintiri cu si despre biciclisti.
La inceput de vara, in iunie 2008, ne gandim sa punem la cale o iesire mai serioasa cu biclele si nu oricum, ci in jurul Pietrei Craiului.
Stiam ca o sa ne solicite la maxim si am alocat 3 zile pentru aceasta "piatra"  de incercare (atat la propriu, cat si la figurat). Am incercat mai intai sa ne informam in legatura cu starea vremii. Se anunta destul de instabila, insa ne-am luat inima in dinti si am pornit la drum.
Mai intai trebuia sa rezolvam cu transportul. Pentru asta, George a facut o incursiune in dimineata zilei de 20 iunie in Ploiesti sa-si achizitioneze suporti pentru 2 bicle. A avut un noroc imens pentru ca a gasit exact ce cauta si la un pret imbatabil.
Apoi am stabilit sa ma intalnesc cu el pe DN1, cat mai aproape de Otopeni. Din cauza aglomeratiei de la intrarea in Bucuresti, am ajuns inaintea lui, avand bagajul si toate necesare drumului pregatite cu o seara inainte.
Am montat bicla mea pe unul dintre suporti, plecand in jurul orei 13 catre Ploiesti. Aici s-a imbarcat si el si am tinut drumul atza spre Zarnesti, unde aveam sa parcam masina. Pe drumul de Paraul Rece ne-a prins si o ploaie torentiala de vara, cu ceva fulgere. La intrarea in Zarnesti deja se vedeau razele soarelui ce prevesteau o dupa-amiaza calma si insorita.

Chiar asa a si fost. Tot drumul de la Zarnesti la Plaiul Foii a fost o incantare. A fost extraordinar de linistit si de placut. M-am intors putin in timp si mi-am amintit ca in 2005, cand eram pe creasta Pietrei Craiului, vedeam de acolo drumul asta si imi imaginam cat de frumos ar putea fi sa pot merge pe el cu bicicleta, alaturi de prieteni, catre Plaiu Foii, pe o vreme superba. Si uite ca visul mi s-a implinit 3 ani mai tarziu.

Chiar daca am lasat masina in Zarnesti pe la ora 17, nu ni s-a parut deloc de temut drumul ce-l aveam in fata pana la cabana. Stiam ca vom avea in fata 13 km de drum drept, printr-un decor ce ne va incanta privirea si simturile si ca nu va mai ploua pana a doua zi.
Chiar asa a si fost. Am pedalat timp de 1 ora si jumatate pana la cabana, avand timp sa admiram frumoasele padini ale Craiului din zona chiliilor, stancile Dianei, padurile de la poalele muntelui si Barsa cea limpede ca cristalul.
Ne-am amuzat copios cand, la un moment dat, pe langa noi a trecut un tanar calugar de la chiliile din zona, pe un ATV in miniatura. A fost un contrast izbitor in ceea ce priveste straiele sale monahale si vehicolul ales pentru deplasare. Aceasta combinatie ciudata ne-a dat de gandit si anume ca s-a pierdut cumva din cumintenia si sfintenia locurilor si a oamenilor, prin acceptarea noii tehnologii si de catre oamenii pe care ii consideram pana mai ieri plini de evlavie si de respect pt natura si obiceiurile stravechi.


Dupa cateva opriri in care am facut ceva poze si ne-am refacut fortele, am ajuns in preajma cabanei Plaiul Foii. Am hotarat sa intrebam intai la o cabana noua, botezata "Dianthus" (garofita). Aici am aflat de la un tip ungur care cioplea cu un briceag o bucata de lemn, ca o camera dubla costa 120 de lei. Ni s-a parut mult, asa ca ne-am continuat drumul spre cabana, eu aducandu-mi aminte ca langa aceasta ar mai fi si ceva casute cu 2 paturi in care am putea dormi. N-a fost sa fie asa, casutele acelea nu le-am gasit, dar am tot intrebat pe la alte case particulare care e pretul si am aflat ca sunt toate camerele ocupate. Ne-am intors la Dianthus, insa tipul ungur ne-a intampinat din nou cu zambetul sau larg, raspunzandu-ne de data asta ca nu are locuri libere. De fapt a avut dreptate. Noi prima data l-am intrebat cat costa camera nu si daca mai are camere libere. Deh, asa sunt ardelenii. Nu iti dau toate detaliile ca regatenii, inainte sa fie intrebati de ele. Totusi, ne-a "pocnit" si un alt gand. Cumva, daca s-o fi suparat ca am plecat prima oara cand am intrebat cat costa si a vazut ca ne codim...In fine. Am plecat din nou spre vestita cabana.

Aici am avut noroc, gasind camere libere la preturi mai accesibile. I-am intrebat pe administratorii cabanei unde putem parca biclele inainte sa ne cazam. Ne-au indrumat in spatele cabanei, dar cu bagare de seama caci sunt cainii de paza lasati liberi. I-am rugat sa ne supravegheze in acest timp, lucru pe care l-au si facut si le multumim, pt ca erau destul de agresivi paznicii patrupezi si se cam repezeau la picioarele noastre.
Am mancat cate ceva, am iesit la o bere afara, pe terasa cabanei si am admirat imprejurimile. Umerii Pietrei Craiului si toata creasta se vedeau nemaipomenit. Un perete alb, imens, care parca veghea peste toti si toate.
Vacutele lasate libere pasteau pe pajistile din zona cabanei, nestingherite. Doar cativa motociclisti zurbagii, veniti sa tulbure linistea locului, mai turau motoarele, facand cateva trickuri usoare, mai nelinisteau oamenii si patrupedele.
Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul si s-a lasat bezna peste tot locul. Am intrat rand pe rand in camere, pentru binemeritatul somn. Avea sa ne fie de folos, caci a doua zi urma sa fie cea mai grea.
Sambata dimineata ne-am trezit plini de elan si incredere. Am comandat cateva ceaiuri la receptie, lucru care s-a dovedit a fi o mare greseala pt ca am asteptat pe masura comenzii date. Ne-am orientat la fata locului si am constatat pe masura ce ceaiurile noastre refuzau sa isi faca aparitia, ca in functie comanda fiecaruia, i se aducea mai repede sau mai greu. Iar ceaiurile, fiind un fel de mancare foaaaarte elaborat...se lasau asteptate...
Reusim in cele din urma sa predam cheia si sa parasim cu un gust destul de amar, cabana Plaiul Foii.
Ne suim in sa cu totii, fiecare pe bicla lui si ii dam pedale spre drumul ce duce catre Curmatura Foii. O mica bucata de drum am mers cu spor, dupa care, cand incepe Plaiu Mare, deja ne-am dat jos si am inceput sa impingem serios la bitze. Ni se pareau grele, cele 13-14 kg ale ei devenisera ca 30-40. Drumul este foarte abrupt si trebuie mare atentie la franare, astfel incat sa nu lasati bicla sa o ia la vale, in spate.

Am reusit sa urcam o bucata mare de drum abrupt prin padure, dupa care a urmat o usoara domolire a acestuia, unde ne-am asezat pe niste busteni pt a ne reveni si a lua o mica gustare si a ne hidrata.

Continuand drumul am ramas socati sa vedem copaci cazuti, unii taiati, altii smulsi de-a dreptul din radacini, cazuti care incotro, un adevarat haos forestier.

Ne-am facut cu greu loc printre si peste acestia, reusind pe alocuri sa zgariem biclele si sa ne mai rupem si pantalonii (mai mult eu), dupa care a urmat o adevarata lupta cu natura. Muschii nostri incepura sa fie solicitati la maxim, ploaia mocaneasca isi facu si ea aparitia si urma portiunea cea mai dificila a traseului (pe urcare). Aici ne-am ajutat care cum am putut tragand si impingand biclele de la unul la altul prin desisul de ramuri uscate si intepatoare ai copacilor cazuti, grosi chiar si de 80 cm, pe o panta incredibil de abrupta. La un moment dat ne-am speriat destul de tare ca n-o sa reusim, dar am ramas fermi, pe pozitii. Ne-am mobilizat si ultimii 50-100 de metri i-am trecut cam intr-o jumatate de ora sau mai mult, pana cand am ajuns in sfarsit in Curmatura Foii, la aproape 1400 de metri.

De aici, privelisti splendide aveau sa se arate inaintea noastra. Pana la urma efortul nostru titanic a avut si o rasplata.
Se vedeau foarte bine muntii Iezer-Papusa, varful Tamasul Mare si Plaiul Turcilor (cam chelit de padure, se pare in urma fenomenelor naturale si a exploatarilor forestiere masive in zona), valea Tamasului - pana jos spre Saticul de Sus si nu in ultimul rand, Piatra Craiului, cum cotea lin spre stanga, cu semeata si ascutita sa partea sudica.
Cat am stat sa ne revenim in Curmatura Foii, parca se mai linistise ploaia, dar tunetele indepartate dinspre Fagaras anuntau ca nu va fi asa.
Am purces la drum, direct in jos, pe abrupta si salbatica vale a Tamasului, drumul pe care ar fi trebuit sa o luam care e cumva paralel cu valea, mai spre dreapta, nu se mai deslusea din cauza copacilor masivi cazuti.

Ne-am mobilizat apoi pt coborarea vietii noastre, direct prin paraul ce curge pe vale catre muchia Cascue a Iezerului. Am tinut strans ghidonul, mergand pe langa bicicleta, pe o panta de cam 40 de grade, franand mereu, simtind cum nisipul din albia paraului intra la sabotii de frana, producand fasaitul acela neplacut. Bineinteles ca bocancii nostri erau imbibati la refuz cu apa rece ca gheata, deasemenea nisipul si pietrele fiind nelipsite din acestia.
Am strans din dinti si am continuat prin ploaie torentiala si prin apa, printre pietre masive si colturoase, interminabilul drum catre valea plata, mult dorita, ce duce la Satic.
Eram constienti ca nu e cale de intors si ca orice ar fi, nu trebuie sa cedam. Deja nu mai conta ca suntem uzi, ca suntem in salbaticie, ca ne-am abatut mult de la drum si ca ne era pe undeva si teama. Dorinta de a ajunge la drum era imensa.
Pana la urma simteam cum drumul se mai domoleste, panta mai scade si pietrele se micsorau din ce in ce mai mult in valea paraului. Am reusit sa deslusim un adapost din tabla facut de muncitorii la exploatarea forestiera, undeva aproape de iesirea din padure. Mai era totusi o bucata de drum cam de 500-700 de metri pana la drum.
Ne-am adapostit cu totii in acea baraca timp de vreo ora, in asteptarea indreptarii vremii, insa nu am avut noroc.
Dupa ce ne-am incarcat putin cu energie, mancand cate ceva, facand apoi si 2-3 poze, facand haz de necaz, am plecat prin ploaia care ne facea in ciuda, in jos spre drumul principal, calare pe bicle.
A fost o experienta interesanta deoarece coborarea a presupus efort si atentie marite, cauciucul rotilor alunecand des pe pietrele calcaroase, ude.
Ne-am intalnit in drum cu muncitorii din zona, care ne-au salutat, fiind surprinsi de prezenta noastra in zona, pe o astfel de vreme.
Cand am ajuns la drumul principal am chiuit cu totii de bucurie si am inceput sa pedalam frenetic in incercarea de a ajunge cat mai aproape de coada Pietrei Craiului, la Podu Dambovitei, urmatorul nostru punct de interes pt refacerea fortelor.
In drumul nostru am intalnit oameni muncitori din Saticul de Sus si de Jos, la fel de surprinsi de prezenta noastra si de directia din care veneam. Sa nu mai vorbim ca erau unele persoane din zona Plaiului Foii care nu ne-au dat nici o sansa sa trecem cu bicicletele Curmatura Foii. Probabil stiau de cazaturile de copaci din zona si s-au abtinut sa faca comentarii, nedorind sa intre in polemici cu noi, niste ecologisti inraiti.
E trist sa afli si sa constientizezi ca oamenii din aceste zone din asta mai pot trai, ca se angajeaza la tot felul de antreprize sau cum s-or numi ele, in care treaba de tapinar le da de mancare lor si familiilor lor pt ca altceva nu au ce sa faca. Ma doare sufletul sa vad cum padurile tarii se taie in nestire si nimeni nu face nimic, ca noi cei care iubim natura suntem priviti ca niste ciudati cand ajungem in zona si ca ni se ascunde adevarul. Trist, foarte trist...ce mai ramane de facut daca nimeni nu se implica?
In fine...dupa toate astea, parca vrand sa ne mai descreteasca fruntile, un copilas de vreo 8 ani, cu parul balai si ochii verzi, mergand pe ulita spre casa lui, catre noi, se uita fix in ochii nostri, si cu toate ca aveam viteza, nu se clinti din loc si ne intreba calm si senin, intr-un grai specific zonei (nici sudist, nici ardelenesc, mai degraba muntenesc neaos): "cie facietzi, mai putietzi ?". Bineinteles ca i-am raspuns zambind: "sigur ca putem".

La un moment dat am trecut pe langa un baraj si un lac de acumulare pe Dambovita, drumul coborand acum paralel cu aceast râu.
Si parca tot sa nu se dezminta cei care fac ce fac in padurile noastre, pe langa noi au trecut in ambele directii camioane pline cu busteni imensi taiati din padurile din zona. Ne-am cam ferit de ele, fiind voluminoase, nedorind sa luam contact cu greutatea acestora.
Ne-am oprit pt cateva momente sa facem ceva poze si la Pestera Ursilor din minunatele Chei ale Dambovitei. Racoarea incepu sa ne intre in oase asa ca am incalecat pe sa.
Dupa toate astea, am ajuns, in sfarsit, intr-un tarziu si la Podu Dambovitei, mergand o buna bucata de drum pe asfalt, pe drumul national ce uneste Campulungul de Brasov. A trebuit ceva atentie pe portiunea asta fiindca se circula destul de tare pe ambele sensuri. La un moment dat ne-am speriat pt ca la o depasire in care intrase Teo, din fata era sa il acroseze un sofer cam grabit.

Ajungand in dreptul unei curti largi in care se aflau cativa gospodari, am intrebat cat ar costa o camera dubla. Ni s-a spus ca 80 de lei si ne-a convenit. Am inceput sa ne dezechipam, cerand voie sa spalam bicicletele pline de noroi si nisip cu furtului din dotarea gospodariei. Ni s-a permis, asa ca zis si facut. Intr-o ora eram pregatiti de masa si am pus chiar si de o ciorbita amestecata, sus la etaj, pe balconul casei.
Am iesit pe seara, cand deja se vedeau toate stelele pe un cer negru ca taciunele, la un restaurant din zona, pt o bere si ceva de mancare. Ne-am intors orbecaind la pensiune (lipsa stalpilor de iluminat din zona spunandu-si cuvantul, dar a meritat - stelele se vedeau magnific, parca vrand sa ne incurajeze pt ziua insorita de duminica ce avea sa vina). Eram cam ametiti de oboseala si de berea amestecata cu Sprite, care a fost dementiala (ii multumesc lui George pt sugestia nemaipomenita).
Dupa toate astea ne-am retras in camere pt binemeritatul somn. Urma ultima zi a turei si anume cea in care aveam sa ne intoarcem fiecare la casele noastre, luand in prealabil masinile din Zarnesti.
Ne-am trezit pe la 8 si ceva, ne-am facut 2 ceaiuri si am iesit in curte sa ne luam bicicletele de unde le pusesem seara. Bineinteles ca locul ales nu a fost unul prielnic, bicicleta mea avand de suferit de pe urma amplasarii pe timp de noapte fiindca le pusesem intre lemnele ce se doreau scheletul unor magazii ale gospodarilor la care ne cazasem. Am avut ghinionul ca o aschie de brad sa perforeze cauciucul fata, acest lucru determinandu-ne sa ne amanam plecarea cu o jumatate de ora. Am reparat spartura in camera destul de repede, dupa care am montat roata si am si plecat. A ramas ca Teo sa plateasca cazarea, lasandu-i si banii pentru noi. Ne-am luat ramas bun de la gazde si am tinut drumul catre cabana Brusturet.
A fost o duminica superba. Soarele ne-a tinut de noroc tot drumul si am rememorat drumul meu, de unul singur din toamna lui 2005, cand am ajuns in Podu Dambovitei pe o vreme de vara cu 30 de grade afara, cu toate ca era 13 septembrie.
Am mers extrem de lejer, oprindu-ne pt poze si mancare, de multe ori. La un moment dat am facut imprudenta sa dau la pedale mai rapid, fiind prins de mirajul Cheilor Dambovicioarei, stiind pe de rost drumul pana la cabana. A fost o inspiratie proasta fiindca aveam sa-l supar pe George care se ratacise la o mica rascruce dupa iesirea din Chei, la vreo 300 de metri de cabana. L-am rugat sa imi ierte manifestarea exuberanta, promitand ca nu voi mai avea astfel de porniri copilaresti.
Dupa asta, am inceput cu greu sa patrundem in zona ostila a Vaii Seci a Pietrelor. A fost din nou o piatra de incercare ce avea sa ne schimbe putin elanul pt mersul pe bicicleta in zone de munte. Ne-am mobilizat fiindca pietrele mari si saritorile imense ne-au dat de lucru la maxim. Am impins la bicle de ne-a venit rau pana mai sus, dupa bifurcatia greu vizibila cu drumul catre Sirnea, care urca spre dreapta.
Un turist cu Jeep-ul chiar a vrut sa se incumete pe drumul prin Valea Seaca, insa cand a ajuns in dreptul urcusului, s-a intors spre Brusturet. N-am inteles de ce, putea sa o ia lejer spre Sirnea...
Noi am tinut drumul drept, in sus, catre Poiana Grindului. Ne-am intalnit cu un grup de turisti in varsta (50-60 de ani) care ne-au indrumat pe drumul corect spre Grind, spre stanga de cum eram noi orientati cu fata catre nord. Se mai vedea in drept in fata un drum forestier care dadea in ceva ce fusese candva o padure, dar am fost sfatuiti sa nu o luam pe acolo fiindca sunt noroaie mari de la ploile de zilele trecute, plus ca ne vor da batai de cap copacii taiati acolo.
Din nou ne-am pomenit cu gustul acela amar provocat de taierile masive si le-am multumit oamenilor binevoitori. Am plecat la drum, mai pe bicle, mai pe langa, pana in Poiana Grindului. De aici drumul devine drept si se poate merge lejer in sa, pe potecile din zona, pana La Table. Inainte sa ajungem La Table, ne-am intalnit cu un grup de alti doi ciclisti. Am facut cunostinta cu ei, afland ca sunt din Cluj si ca s-au mutat in Bucuresti. Dupa multe discutii am aflat ca drumetiile montane sunt pe primul loc pentru ei si ca o tura ca asta in jurul Craiului, la ei poate dura doar o zi. Nu e imposibil, credem, daca or avea antrenament si prind o zi senina si uscat pe jos, e fezabil...
Ne-au spus ca au de gand sa mearga pana la Podu Dambovitei si ca vor face intoarcerea pe la Ciocanu-Sirnea-Pestera si apoi Zarnesti.
Ne-am urat toate cele bune si am plecat pe drumul ce duce la Casa Folea. Ne-am oprit putin inainte de coborarea spre Folea si am mai mancat cate ceva si am tras ceva poze. Am intrebat un satean, ce tocmai urcase cu caruta in poiana in care ne-am oprit, daca ajungem bine la Folea pe acest drum, in jos. Ne-a confirmat acest lucru si am inceput sa coboram pe o vale bolovanoasa, unde daca infranam, riscam sa luam o cazatura zdravana. Am lasat cat am putut de lejer biclele sa coboare la vale, controland fin ghidonul si franele pana jos. De la Casa Folea am tinut drumul pe Muchia lui Garnita, printre case, printre grupuri de nemti veniti sa admire frumusetile locului.
La un moment dat am si ras pt ca facusem o conventie ca cel care e in fata sa strige "STOP!" in caz ca intentioneaza sa opreasca, pt ca cel ce e in spate si coboara in viteza sa il poata evita sau sa opreasca la o distanta rezonabila, in timp util.
Acest lucru i-a facut la un moment dat pe cativa turisti nemti din fata lui George sa se opreasca speriati la auzul strigatului lui :-)) Am ras copios si le-am explicat in engleza sa nu se sperie, ca nu la ei am tipat si ne-am cerut iertare in limba germana ("entschuldigung, bitte!"). Au repetat si ei dupa noi, parca in mod ironic, vrand sa zica "scuze, ai? adica ne speriarati de crapa fierea in noi si acu', scuze?! stati sa vedeti ce scuze va dam noi acuma!"
Am pedalat fericiti mai departe, la vale, continuand sa zambim si la un moment dat, inevitabilul se produse. O piatra rebela imi aparu in cale pe o coborare abrupta pe ulitele spre Magura si facui o rotatie completa de 180 de grade in aer cu tot cu bicla. Noroc ca am avut echipament de protectie, ca altfel, imi crapam si capul, imi rupeam si cotul.
Asta s-a dovedit probabil a fi "blestemul" nemtilor speriati mai devreme. M-am ridicat de acolo si am continuat drumul sinuos pana in Magura. Pe drum am intrebat pe unde o putem lua catre Zarnesti. Ni s-a spus sa o luam spre stanga (vest). Zis si facut, am luat calea spre stanga. Aici drumul extrem de liber ne-a dat parca aripi. Am inceput o coborare dementiala pe niste serpentine asemanatoare cu cele dintre Paraul Rece si Rasnov. A fost cel mai frumos drum posibil din calatoria noastra, ajungand in cea mai mare viteza la Fantana lui Botorog, unde aveam sa vedem din "fuga calului" o scena incredibila: un maldar imens de pietre de rau revarsat de la ploile din zilele anterioare peste masinile parcate la poalele unei pante destul de abrupte, la iesirea din Prapastii.
Aici, pompierii salvatori veniti cu masinile de interventie in numar mare, isi faceau datoria, incercand sa elibereze masinile din stransoarea naturii, acestea fiind inconjurate pe 3 parti tone de pietre cat oul de gaina.
Ne-am continuat drumul in mare viteza, fiind destul de afectati de ceea ce vazusem. Am trecut pe langa Gura Raului de parca nici nu exista, intrand in Zarnesti in full-speed. Am parcurs stradutele serpuitoare din oras, parca ghidati de instinct si am ajuns la masina si ni se paru de parca o parasisem cu doar cateva ore mai 'nainte.
Am suit biclele pe suporti si am dat bice spre Ploiesti. Am convenit cu George sa imi duca el bicla si o parte din lucruri acasa pt ca eu urma sa imi intalnesc sotia care urma sa se urce in acceleratul spre Cluj. Aveam sa ii facem o surpriza deoarece convenisem ca mai intai sa plece ea apoi sa vin si eu, abia a doua zi, luni, in Cluj. Am asteptat-o in Ploiesti si ca surpriza sa fie totala, vanzatoarea de bilete mi-a dat loc in tren exact in acelasi compartiment cu sotia mea, locul de langa ea, fara sa stiu. A fost ceva de vis. S-au legat toate atza si am reusit sa facem si tura, sa merg si la Cluj. Ceva mai bine nici ca se putea.